Viitorul suna bine in clasa a IV a… A
fullsizerender
Cum m-am pregatit pentru evenimentul OK! Designers On The Red Carpet
29 octombrie 2016
prezentul
Nu trai in trecut, nu visa la viitor, cel mai important este PREZENTUL!
13 noiembrie 2016

Viitorul suna bine in clasa a IV a… A

img_0184

Imi aduc aminte cu drag de copilarie, de scoala primara, anii de gimnaziu, mai exact de momentele in care imi puneam intrebarea: „ce o sa ma fac eu cand o sa fiu mare?”. Sau cel putin ma gandeam dupa ce eram intrebata de oamenii mari. Sincer, nu era o intrebare care sa-mi placa si care sa ma preocupe la varsta de 9/10 ani… cel putin. Aveam lucruri mai importante de facut: sa fac rochite la papusi, sa-mi aplic petale de dalii pe unghii, imaginandu-mi ca am o manichiura perfecta… unghii lungi si rosii. Da, recunosc, imi rodeam unghiile iar azi fac ce facea tata cu mine cand eram mica. Ii atrag si eu atentia lui Patrick, sa scoata degetele din gura atunci cand se concentreaza.

Ma rog, anii au trecut, eu am ajuns sa am o manichiura perfecta, dar… si o profesie. Daca pana prin clasele gimnaziale stiam sigur ca voi lucra in invatamant, situatia s-a schimbat pe parcurs. Am avut un moment de sinceritate cu mine si am realizat ca de fapt imi place foarte mult sa scriu, sa creez, sa anticipez  si sa vorbesc foarte mult (asta cred ca era cea mi buna calitate 🙂 ). A… si sa nu uit, eram foaaarte foarte curioasa de tot ceea ce se intampla in jurul meu si, cu cat cresteam, eram si mai curioasa de ceea ce se intampla in orasul meu, in tara mea, in lumea mea… Ce alt job putea sa cuprinda cerintele si aptitudinile mele decat cel de jurnalist.

Dar nu aici voiam sa ajung, azi nu voi vorbi doar despre mine ci despre o experienta pe care nu o voi uita prea curand sau poate niciodata. Am inceput sa vorbesc despre aceea perioada din copilarie si despre ceea ce visam eu sa ajung cand eram mica si cam ce am devenit la maturitate, nu orisicum.

Zilele trecute am primit un telefon de la invatatoarea fiului meu, doamna Adina Stancu (Scoala Europeana Bucuresti). Mi-a povestit despre testele copiilor la limba romana, mai exact despre unul dintre subiectele care le-a dat putina bataie de cap copiilor si anume sa realizeze un interviu.  Dansei i-a venit frumoasa idee sa ma invite la scoala, sa le explic copiilor cam despre ce este vorba in interviul asta si in general ce inseamna sa fii jurnalist.

Zis si facut! In ziua stabilita am ajuns cu cateva minute mai devreme la scoala in clasa a IV a A  iar doamna invatatoare m-a invitat sa iau parte la ultimele minute din ora de matematica …pana suna clopotelul. M-am asezat cumintica in spatele clasei, asteptandu-mi randul insa gandul m-a plimbat placut pentru cateva secunde in trecut. In banca mea scrijelita, in scoala mea, in clasa mea plina ochi de colegi, langa caietul meu si scrisul meu ordonat.

clasa a IV a A

Toate amintirile legate de scoala erau readuse in mintea mea de ei, prin gesturile lor simpatice si concentrarea lor. Degete tinute intre dinti cand nu intelegi de ce colegul de banca a terminat inaintea ta calculul, scarpinatul in crestetul capului care iti da senzatia ca iti mangai motorasul si exercitiul are o rezolvare mai usoara, vocea interioara care, de fapt, se tranforma in voce exterioara si ajungi sa vorbesti singur: „gata, eu am terminat, sunt pe pagina cealalta”. Fascinant…esti pur si simplu intr-o alta lume, departe de agitatia de afara, esti langa ei si ai o dorinta arzatoare sa fii din nou copil.

Si dintr-odata m-am trezit. Clopotelul a sunat! Toti copiii si-au inchis caietele de matematica si le-au bagat in banca. Stiau exact ce au de facut si ce urmeaza. Urma ora de limba romana insa copiii stiau ca azi va fi altfel.

Cine putea sa ma serveasca cu o gustare in timpul pauzei? Patrick. „Mami, azi avem prune, a mea este foarte mare, eu nu vreau, nu am pofta, ia-o tu!” I-am zambit cu drag si i-am spus ca am mancat inainte sa ajung. L-am simtit poate putin emotionat ca mami este langa el dar totodata si mandru. M-a strans in brate si m-a sarutat! Era al meu… iar eu… in lumea lui!

S-a scurs si pauza iar piciorusele s-au regrupat fiecare in banca lor. Am fost prezentata de doamna invatatoare dar numai pe jumatate. La intrebarea „cine o cunoaste pe domna Ilies”, zumzetele au inceput. „Eu o stiu de la tv”, „eu stiu ca e prezentatoare”, „eu stiu ca face interviuri”, „eu o stiu de la ziua lui Patrick”, „e mama lui Patrick!”. Nici daca scria vreun jurnalist de la vreo publicatie  despre mine nu enumera cu exactitate  atatea „calitati” 🙂

M-am prezentat si am preluat legatura, ca sa zic asa, de la doamna invatatoare. Fireste, majoritatea dintre ei stiau ca sunt mama lui Patrick si care-mi este profesia. Le-am povestit despre mine, cum am ajuns sa lucrez in televiziune,  cum te formezi ca jurnalist si care sunt notiunile si regulile de baza ale acestei profesii. Ma priveau cu interes si parca vedeam cum se pregatesc sa ma completeze insa erau abia la inceput, usor reticenti pentru a intra in joc.

img_0184

Am simtit asta si le-am oferit sansa sa se exprime. I-am intrebat daca stiu ce inseamna o stire. Au facut ochii mari, zambetul larg si parca erau mandri de ei sa spuna exact ce gandesc. Nu mica mi-a fost mirarea sa primesc cele mai frumoase si adevarate raspunsuri. „O stire este o veste”, „o stire este o noutate”, ”adica o informatie, nu?” Mi-am pecetluit imediat convingerea ca sunt exact unde trebuie si daca pe drumul spre scoala veneam cu convingerea ca trebuie sa vorbesc pe limba lor despre jurnalism, acum am zis ca nu mai este cazul.

Discutiile noastre au continuat frumos despre cum se realizeaza o stire, despre munca de redactie, despre cat de flexibil si cat de tari trebuie sa ai nervii pentru a ajunge sa practici aceasta meserie. Despre cat de important este să ştii cum să aduni informaţiile, să ştii cum să comunici cu sursele, cum să redactezi informaţiile şi multe altele.

Le-am vorbit despre experientele mele si despre unele dintre interviurile pe care le-am facut. Erau curiosi si totodata ma completau cu o siguranta increzatoare. Auzeam interjectii de-a stanga si de-a dreapta mea: „ahaaaam”, „‘aaaa”, „hmmm”. Le-am vandut ponturi despre interviul perfect, care nu trebuie sa fie doar un dialog, o discutie de coridor. Manutele au inceput sa rasara prin clasa, insa si zambetele dupa cele povestite de mine. Erau curiosi cum l-am facut pe durul actor Mickey Rourge sa lacrimeze intr-un interviu sau cum l-am cunoscut pe stra stra stranepotul lui Ion Creanga.

img_0185

Am crezut ca sunt prea subiectiva atunci cand am spus ca generatia copiilor nostri e total diferita fata de multe alte generatii de copii. Ei bine nu, am vazut cu ochii mei, o generatie de elevi foarte activi, interesati de toate subiectele posibile. Copii cu un vocabular frumos ales, foarte bine educati si cu un simt al umorului bine dezvoltat… pentru varsta lor.

img_0189

 

La finalul discutiei intrebarile nu au contenit. Una dintre ele care m-a si facut sa inteleg ca stau in fata unor posibili viitori jurnalisti, a fost foarte indrazneata. „Unde va vom vedea de acum inainte, pentru ca eu stiu ca d-voastra ati plecat de la observator?” :)) Le-am spus ca deocamdata nu pot sa le dezvalui acest lucru insa intrebarea este foarte buna si poate fi chiar o stire de prima pagina, daca eu am sa raspund 😉 . Sigur ca au insistat, insa s-a auzit  o voce strengareasca din ultima banca care a raspuns cu zambetul pe buze: „Eu stiu, dar nu pot sa va spun!”. Sigur ca da, era Patrick, sursa lor sigura, care nu ma va da in vileag. 🙂

 

img_0190

 

img_0188

Si pentru ca orice lectie interesanta are si o tema, am convenit cu doamna invatatoare ca elevii clasei aIVa A sa pregateasca si un interviu cu o persoana din scoala. Ideile si alegerile lor erau chiar interesante : „Eu stiu cu cine fac interviul! Cu portarul scolii. Cred ca are atatea povesti. Iti dai seama cate lucruri vede si aude”, „Eu ii iau interviu doamnei invatatoare” , „Eu lui Kingsley” (unul dintre profesorii de engleza).

Ca o concluzie, va spun ca doamna invatatoare, Adina Stancu, a avut o idee foarte buna ca noi parintii, sa ne organizam putin si sa le explicam copiilor ca niciodata nu e prea devreme sa discutam cu ei despre eventualele profesii pe care ar dori sa le practice. Iar orele de acest gen pot fi un exemplu pentru toate scolile din tara.

Daca in saptamana dinainte de vacanta au invatat cum se face un interviu si ce inseamna sa fii un jurnalist partinitor care transmite adevarul si transparenta publicului,  de saptamana viitoare sunt curioasa la ce profesie se mai poate gandi Patrick si ce o sa-mi povesteasca acasa.

Viitorul suna bine in clasa a IV a iar eu vreau sa cred ca avem o generatie de copii care ne va surprinde placut in ceea ce priveste profesia aleasa.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *