In curand Patrick va implini 10 ani, o varsta frumoasa, o noua etapa cu si mai multe intrebari si curiozitati. Fiecare copil are calendarul lui propriu. Copilul de 9-10 ani, cum este si cazul lui, se dezvolta diferit. Ca mama vrei, sau cel putin incerci sa fii cat mai aproape de pustiul tau, sa-l intelegi si sa-l ajuti sa treaca peste orice problema. In tot acest timp am inteles ca pot ajunge mai usor la el, fiindu-i si prietena. Ne despart doar 21 de ani, deci pot spune ca am crescut impreuna iar  lucrul asta ne-a apropiat mai mult decat ne-am fi imaginat amandoi. Da, radeti! Am trecut si prin acele momente in care fiul meu, era privit  ca “fratele meu” in ochii unora. Dar, intr-un final, intelegeau sau cel putin auzeau acel “mami” repetat de zeci de ori intr-o singura zi.

Si cum am devenit eu prietena cu el? Pai, orice succes cere sacrificii. Sa joc fotbal, sa ma joc FIFA, sa ma prostesc cand nu e cazul. Asta e partea funny insa exista si o latura mai studiata. Spre exemplu, intotdeauna, discutiile cu el decurg ca si atunci cand stau de vorba cu o persoana matura. El stie ca este prietenul meu si mami are incredere in parerile si actiunile lui. Atunci cand ii acorzi incredere, el simte si incearca sa nu te dezamageasca. Vrea chiar sa arate ca stie, ca are pareri sau chiar idei cum sa rezolve o problema.

Cel mai important pentru mine a fost  sa nu am un copil interiorozat. Si stiti ca  probabilitatea este mult mai mare la baieti decat la fetite. Am vrut sa am un copil deschis, care sa-mi spuna orice si oricand. Si am reusit sa fac asta in mod indirect. Sa va dau un exemplu J Daca noi femeile/fetele ne privim in ochi atunci cand avem ceva sa ne spunem, chiar si de factura intima, baietii/barbatii obisnuiesc sa-si vorbeasca unul altuia fara sa se priveasca in ochi. Ei vorbesc despre cele mai personale probleme in timpul unei activitati, spre exemplu la un meci de fotbal. Credeti-ma, am crescut intre 4 frati, nu vorbesc prostii. Dar revin la subiect. Intotdeauna cand am vrut sa aflu ceva despre el, cand am simtit ca il macina ceva si are retineri in privinta asta, niciodata nu l-am bombardat cu intrebari. Asa cum spuneam mai sus am facut-o subtil, indirect. Pai nu iesim noi la o plimbare cu bicicleta? Nu batem noi putin mingea putin pe maidan? Ba da! Pai si acolo nu este el in zona lui de confort si pot iesi multe probleme la iveala? Ba da.

E bine sa ne gandim din timp cum vrem sa fie relatia cu copiii nostri. Eu am ales sa-i fiu si prietena si mama. Azi, Patrick la aproape 10 ani este un copil corect, sensibil, istet si iubitor. Nu l-am fortat niciodata sa devina serios. El stie cand trebuie sa o faca si pana la urma are timp cand va creste sa o faca, copilaria nu mai poate fi retraita.  Dimpotriva, atunci cand sunt cu el, eu sunt cea care renunta la seriozitate. Rad si redevin copil eu . In felul asta el  creste intr-o atmosfera armonioasa.

Sunt mama de baiat… si da, imi place!